Una dintre cele mai delicate chestiuni legate de evaziunea fiscală se referă la delimitarea între evaziunea fiscală legală (licită) şi evaziunea fiscală ilegală (ilicită). Deşi o asemenea delimitare pare superfluă, deoarece, odată ce este incriminată, orice evaziune fiscală înseamnă înfrângerea legii, deci este ilicită, din punct de vedere teoretic se poate argumenta o asemenea distincţie. Astfel, evaziunea fiscală legală ar trebui considerată ca fiind acea evaziune fiscală care reuşeşte să evite plata obligaţiilor bugetare (în totalitate sau în parte) exploatând anumite „portiţe” ale legii. Evitarea plăţii obligaţiilor bugetare prin exploatarea acestor „portiţe” conduce la reducerea prelevărilor către stat, dar, în acelaşi timp, nu constituie o înfrângere a legii: aceasta înseamnă că avem de-a face cu o evaziune fiscală dar care a apărut nu prin încălcarea legii ci prin...respectarea legii[1]. Se pare că evaziunea fiscală legală (care, deci, nu este incriminată) se datorează conjuncţiei dintre o competenţă (competenţa contribuabilului de a alege soluţia cea mai avantajoasă din lege) şi o incompetenţă (incompetenţa legiuitorului căruia i-au scăpat „portiţele” menţionate mai sus). Situaţia în care se poate dovedi că legiuitorul a „proiectat” portiţele de evaziune fiscală în baza textului legii la presiunea unor grupuri de interese economice (lobby) şi în detrimentul interesului statului nu trece, automat, în categoria evaziunii fiscale ilegale, deoarece contribuabilul a folosit un text legal pe care nu l-a încălcat, dar poate conduce la alte calificări, de exemplu la calificarea unei fapte de corupţie "corupţie" [2]. Aşadar, deşi evaziunea fiscală legală nu este incriminată în mod direct, dacă ea este efectul unui act de corupţie produs la nivelul legiuitorului, atunci această din urmă faptă este incriminată. Corupţia poate sta, ca urmare, la baza creării condiţiilor legislative pentru existenţa evaziunii fiscale legale.

În ceea ce priveşte evaziunea fiscală ilegală, aici lucrurile sunt evidente: orice încălcare a normei fiscale, de natură să aducă prejudicii intereselor financiare ale statului trebuie calificată ca reprezentând evaziune fiscală ilegală.

Sintetizând toată discuţia de mai sus, considerăm că se pot spune următoarele despre conceptul de evaziune fiscală:

a)      evaziunea fiscală legală este o evaziune fiscală care vizează nu efectivitatea prejudicierii intereselor financiare ale statului ci, mai degrabă, vizează potenţialitatea unei asemenea prejudicieri. Într-adevăr, dacă evaziunea fiscală se produce fără încălcarea legii, rezultă, în mod logic, că programarea veniturilor bugetare nu a luat în calcul veniturile bugetare care ar putea să nu fie încasate ca urmare a prevederilor legii fiscale. Aşa stând lucrurile, rezultă că interesele financiare ale statului nu au fost, în realitate, prejudiciate[3]. Cu alte cuvinte, considerăm că evaziunea fiscală legală nu există, în sensul propriu al termenului. Propunem, în acest context, ca aşa-numita evaziune fiscală legală să fie considerată ca reprezentând subevaluarea sau subîncasarea veniturilor bugetare posibile. Ca urmare, speciile de evaziune fiscală legală sunt două: a) subevaluarea veniturilor bugetare de către legiuitor, prin lăsarea unor „portiţe” de sifonare a unor posibile venituri publice, adică prin incompetenţă sau neglijenţă în serviciu (atunci când nu se poate dovedi corupţia); b) subîncasarea veniturilor bugetare de către administratorul fiscal, prin incompetenţă sau neglijenţă în serviciu (de asemenea, atunci când nu se poate dovedi corupţia). Pe baza celor de mai sus, aşa-numita evaziune fiscală legală pare a fi o contradicţie în termeni: pe de o parte, conceptul de evaziune fiscală trimite la înfrângerea legii, deci la o situaţie de nelegalitate iar, pe de altă parte, evaziunea fiscală poate fi...legală. În orice caz, rezultă cu claritate faptul că, dacă evaziunea fiscală legală este comisă în mod voluntar (deliberat), atunci ne aflăm în faţa unei sustrageri de venituri publice (nu contează în interesul cui, contează doar că sustragerea s-a făcut în detrimentul intereselor financiare ale statului), deci ne aflăm în faţa evaziunii fiscale aşa cum este ea definită de legea 87/1994, iar dacă evaziunea fiscală este comisă în mod involuntar, atunci nu ne aflăm în faţa unei evaziuni fiscale, în sensul legii 87/1994 ci în faţa altor infracţiuni (de neglijenţă în serviciu, de exemplu). În această situaţie, după părerea noastră, conceptul de evaziune fiscală legală este un concept care nu are denotat (nu are corespondent în nici o împrejurare reală), deci el reprezintă o construcţie semantică artificială la care ar trebui să se renunţe;

b)      evaziunea fiscală ilegală este singura specie de evaziune fiscală propriu-zisă, deoarece ea se face cu înfrângerea legii fiscale. În acest sens, sintagma „evaziune fiscală ilegală” reprezintă un pleonasm, deoarece evaziunea fiscală este ilegală prin definiţie.

În concluzie, conform tuturor celor argumentate mai sus, există o singură specie de evaziune fiscală (acea evaziune fiscală numită, în mod pleonastic, evaziune fiscală ilegală), iar evaziunea fiscală legală nu există (sintagma constituind o contradicţie logică la nivelul termenilor).

Comentarii